Îmi creşte iarba sub piele

Tu nu poţi să mă rupi din tine,
e ca şi cum ţi s-ar îneca cuvintele în propriul sânge...
Eu... te-am zidit biserică în inima mea
şi fiecare parte a trupului mi
se umple cu câte un înger,
doar buzele mele sapă
să ajungă până la tălpile raiului.

În fiecare dimineaţă
mă trezesc un copil în tine
şi atunci când vreau să-ţi cuprind umerii,
brusc îmi creşte iarba sub piele,
îmi aminteşte că sunt o femeie,
aceea care a alăptat anotimpurile,
până la ultima pasăre ieşită din ou.

Nu putem să ne rupem unul de celălalt,
ar ploua cu răni peste tot
şi s-ar usca pâinea din poemele noastre,
iar timpul ne-ar îmbraca în cămaşa lui de jar,
aruncându-ne ca pe o batistă albă în calea sfinţilor
cu o ultimă sărutare pe ea...
Nu, nu putem să ne rupem,
prea frumos s-a întins curcubeul
în noi...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!