Poem în alb

lovit la rădăcină poemul a părut că geme
brusc s-a prăbuşit în palmele asudate
s-a lăsat frământat cu o ştiinţă a îndepărtării
de degete învăţate să mototolească cu sârg
pagini cu doar câteva
cuvinte scrise

se făcuse dimineaţă
parcă am zis ceva nu mai ştiu exact ce
mi-amintesc doar că le-am auzit
văd cum am pus mâna pe stilou şi le-am scris printre
cele câteva rânduri invizibile
cuvintele acelea de început
ce nu-s la-ndemână oricând
o clipă am avut curajul să mă aplec spre coşul cu hârtii
să ridic ultimul ghemotoc pagină albă la lumina zilei
sau poate mi s-a părut

în noaptea următoare am vrut să dorm
ceva nu mă lăsa în pace
parcă toate cele patru camere ale inimii deveniseră una
iar în ea se mutau locatari noi
abia atunci mi-am dat seama că nu sunt singură
şi am bătut cu sfială la fiecare uşă
şi mi s-a deschis

ei bine de atunci de fiecare dată
am fost invitată cu bucurie înăuntru
într-o zi am primit de la noii locatari al doilea rând de chei
şi mă simt îndatorată
acum intru şi ies când doresc
şi nicio ordonanţă de urgenţă nu mă poate da afară

de atunci am început să cred că doar
anumite cuvinte inocente mă locuiesc
visând în locul meu poemul

apoi treaba mea să-l scriu la lumina zilei sau în întunericul nopţii
la licăririle focurilor lui Dumnezeu

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!