Steaua cerului albastru

Un cer plângea, odată, în albastru,
sub pleoapa-ntunecată de un nor
purtând un gând trufaş, necruţător,
şi un mesaj ce anunţa dezastru.

I s-ar fi scurs albastrul tot în mare
de n-ar fi fost, departe-n incolor,
o stea ce strălucea, privind cu dor
şi c-o lumină ce-amintea de Soare.

Şi-a strecurat prin nor şi gând o rază
ce a pătruns cu dragoste, intens,
în cerul devenit un gol imens.

I-a readus albastrul, îl veghează,
i-a dat culoare, noaptea-i luminează,
iar totul are-acum, la cer, un sens.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!