Pravila toamnei

Sub căutătura-i de Don Quijote de la Istru,
zăgăzuit în nepăsare maiestuoasă,
cu mult lărgita-i albie patriarhală,
când soarele dă în pârg,
fluviul îşi şerpuieşte molcomit istoria milenară
ce curge îndărăt
spre Cetatea Medievală a Severinului.

De când şi-a tras (b)arca pe uscat,
la fiecare început de toamnă,
de ziua lui,
încercând să sfideze uitarea,
îşi descarcă prinosul de singurătate.

La umbra castanilor
– ce se toropesc năuciţi –
pe o bancă parfumată cu arome de prune
– din recolta anului trecut –
asistă neputincios la solemnitatea
– ostentativ de timpurie –
a frunzelor de toamnă.
Îşi zâmbeşte sieşi cu frumuseţea
mult prea încercatului suflet.

Lăsat amanet unor cocori cu aripi necoapte,
cerul invită la dumbrăvi de cugetări adânci
despre inteligenţa naturii.
Îşi împleteşte pacea amurgului
cu ecoul amintirilor;
i se pare că totul devine rezonabil.
Se mulţumeşte să fie modest:
,, dacă simt adierea brizei ruginii, trăiesc!"

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!