Cioc, cioc, cioc
Începem să murim pe dinăuntru și, asemeni altor statui,
Dedicăm amintirii noastre eterne
O mulțime de fleacuri sculptate
În beton, bronz, ipsos sau lemn.
Putrezim; înăuntru, pe dinafară.
Așa se face că atunci când Moartea,
În cele din urmă, este expusă pe fețele noastre,
Prietenii
Sunt brusc liberi să recunoască, pur și simplu mirați,
Că, de fapt, nu ne-au cunoscut niciodată
Atât de bine...
poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre sculptură, poezii despre moarte, poezii despre prietenie, poezii despre libertate, poezii despre lemn, poezii despre arte plastice sau poezii despre amintiri
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.