Ultima întrebare

Eram obosit, îngrozitor de obosit, unii spuneau în piaţă pe la colţuri, ei, un visător nebun. Trăiesc în timpuri false, în vremuri furate, caut fără rost, un rost, fără sens, într-un deplin nonconsens.
Orele curg greu, mă ard acele ceasornicului şi strig, desigur în pustiu, acum nici ecoul nu îmi mai răspunde, s-a vândut pe două copeici false. În jur, pereţii umezi de lacrimi, ai mei, ai cui îi vrei.
Simt acut absenţa mea din acest trup, lovit de anii ce au căzut, cum au căzut.
Tristeţea curge rece, pe aici nimeni nu trece, nici nu ar avea de ce. Mi-e atât de frig în camera mortuară, glasul fusese inundat de vise. Vroiam să pun o întrebare, desigur ilogică, în eterna şi fascinanta mizerie din noi, din jur.
Clipele se căţărau asurzitor pe pereţi, amurgul era răguşit, nu am ştiut atunci. Treptele urcau către nicăieri, cu gândurile scurmam cuvintele, într-un spaţiu ros, de ură, de prostie, mirabilă prostie.
Era ora 20-20, era târziu, am vrut să fug, nu am putut, lipsea uşa. Pe strada oarbă de oameni se târau urme, de ce...
De ce vrei, de oameni, de porci, de şacali.
O bătrână se tăra agonic, pe unde apuca, dacă apuca
Ce, ce... apucă ea ceva, nu aveţi grijă, e versată.
Un autobuz ruginit se târâşte pe o râpă, tuşeşte la fiecare colţ, de drum, de viaţă, cine ştie, ce să ştie...
Ce, ce... nimic
Pe cer, nimic, luna s-a ascuns după un nor, evident chior, deci am găsit-o. Nu am ştiut ce să fac cu ea... hei, o cumpără cineva!
Într-un parc, doi boschetari discută telepatic despre efectul benefic al gazelor de seră asupra...
Offf, am uitat...
Pe o stradă murdară, un hotel chior, unii spun famat, să-i pun o crizantemă sau două sau poate nouă şi un pat stricat, obosit de legănat.
Două personaje debusolate de propria inexisteţă fac sex neprotejat, nici nu aveau cu ce să-l protejeze, erau săraci, nu...
O iubire ratată, între arcade de zbenguieli eşuate, scufundată într-o noapte.
Crestez gânduri în întunericul lumii într-un sanatoriu numit de unii retoric, viaţă, verzi, gălbui, cum vrei să le pui, cui, oricui.
Totul contrastează logica bunului simţ.
Ha-ha-ha, mai simte cineva ceva.
Obosit, de nimic, mă aşez în colţul unei mese rotunde, numărând oile sau ouăle, mă rog, chestie de substanţă sau nuanţă. Sar cu privirea peste nimicul cotidian, nu, nu disper, ce să sper, sunt un nebun, nu...
Desenez bolovani pe pereţi, atent să nu mă lovească.
S-a făcut târziu, pentru ce, pentru ce vrei.
Adun în palmă alte gânduri, dau la o parte tăcerea, mă deranja ţipătul ei şi am plâns. De ce, nici astăzi nu ştiu
Plec printre gropi să nu tulbur miasmele din jur. În ochi port lacrima la spate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!