Fântâna mea de lacrimi...

Fântâna mea de lacrimi e adâncă
Şi disperarea nu-şi mai află hat,
Uitarea, ca o boală, ce suflete mănâncă,
Nu în străini, ci-n neamul meu, a secerat.

Nu ştiu cu ce-alifie sufletul să-ţi vindec,
Cu ce să picur rătăcirii tale ochi,
Rog cerului lumină de descântec,
Ca să desţelenesc al tău deochi.

O piatră grea mi-e a ta nepăsare,
O moarte care-şi sapă-n trupu-ţi loc,
Trezeşte-te, mă doare-atât de tare,
Când te-ndoieşti de marele noroc.

Deschide ochiul îmbibat cu zgură,
Priveşte fratele, trimis de Dumnezeu
Şi pe acel ce secole te-a injectat cu ură
De tot ce-i românesc... şi e al tău!

Durere alta nu-i şi nici cunosc povară,
De suflet mai adâncă tragedie n-am aflat,
Decât să uite omul de limbă, neam şi Ţară,
Ca să se-nchine-orbeşte la cel de l-a zombat!

Îmi este milă, Doamne, de rătăcirea-i aspră,
De, cătrănită, inima-i, ce n-aspiră unirea,
Îngenunchez şi-l plâng: îi taie din pedeapsă,
Trezeşte-l, să înţeleagă, ce-nseamnă-n fraţi iubirea!

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!