Pasajul terorii, legat la ochi
Deodat' orice lumină se stinge.
Nodul din gât, gândurile cu putere mi le strânge.
Alerg... fug de greaua obscuritate ce mă copleșește,
dubiul se strecoară hoțește, învelit în astuție...
Nici o stradă-n fața mea, nici o soluție.
Îmi curăț ochii dar nu văd nimic...
Nu e momentul de-a vedea
dar inima și trupul poftesc alchimic
firave raze se lumină sau o stea.
Sunt pelegrinul pierdut de zile într-un arid deșert,
ce ar muri doar pentru a simți alert,
dulcea mângâiere a unei picături pe buzele-nsetate
ce la viață l-ar readuce fără doar și poate.
E gestul ce-l face pe om clarvăzător sau orb,
înger cu aripi albe sau conducător acerb.
Acum însă e inutil... e doar întuneric,
în beznă sunt încătușat ermetic.
Voiam să văd dar m-am legat la ochi,
nimeni acum nu-mi face de deochi.
Subit din fugă m-am oprit,
picioarele se urmăresc unul pe altul
într-un ritm pașnic, liniștit
căci sunt un mândru hibernacul.
Am căzut, cad și voi cădea
dar voi merge și nu voi renunța
pentru că, deși legat la ochi, eu pot vedea...
Pleoapele nu le deschid dar mâinile împreunez,
cu credința-n suflet orice teroare îndepărtez.
poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre teroare
- poezii despre întuneric
- poezii despre îngeri
- poezii despre zile
- poezii despre viață
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre timp
- poezii despre suflet
- poezii despre ritm
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.