Postumă

ce tot o fi având femeia mea
plânge întruna şi cheamă lume, lume multă
la noi în casă
în seara asta a făcut mâncare cât pentru
un regiment
a fiert grâuşorul
miroase din uşă a mosc
preotul nu l-a primit niciodată şi acum, uite-l
veselindu-se în vreme ce ea plânge

de trei zile nu ne mai înţelegem
o iau în braţe şi se ghemuieşte ca atunci
când nu are chef - o las, doar nu o s-o siluiesc...

azi iar a chemat lume, masă mare, dar ce-i cu plânsetele!...
mănâncă, beau ăştia şi se prefac ştergându-şi lacrimile
şi de ce nimeni nu mă bagă-n seamă de parcă
nu eu aş fi cel care aduce leafa-n casă...!

în sfârşit, au ieşit cu toţii
pesemne s-a săturat şi ea de atâta forfotă şi acum precis
tot eu spăl vasele...

se duc cu toţii lent, ciudat de lent în urma unei maşini -
dar noi nu avem maşină de asta!...

acum m-am prins, au ajuns cu tot alaiul
la capătul oraşului, deci
or fi îngropând pe vreunul şi i-o fi neam ăsteia a mea...
începe să se lase recele...

unde mi-o fi femeia că
n-o zăresc...!
las' că-i scriu ceva - ce-i mai place
să mă critice...

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!