Nu plânge!

Ce greu e-ades prin viaţă
Şi drumul ce murdar!
Câţi nori, câtă-ntristare
Şi întuneric, dar...
Mai e şi dimineaţă
Senină, strălucită.
Nu plânge! Te agaţă
De clipa fericită

Şi frământări şi vise
Ştiute de cireşi,
De flori de albăstrele,
De câmpuri cu maci deşi,
Pe aripi desfăcute,
Din sânul zămislirii,
Porni-vor spre doritul
Tărâm al izbândirii.

Sclipirile visării
Ţinute-n umbră, pier
Nu plânge după ele
Ci zboară către cer
Şi-abia eliberate
De cheia tainei plânse
Aşează-le pe pragul
Dorinţelor nestinse.

Nu plânge!
Când ţi-e glezna
Atinsă de noroi
Şi nu mai ştii pe unde
Călca de-atât gunoi,
Tu curăţă-te singur
De ele, fără silă
Şi drept rămâi! Nu cere
Sau aştepta vreo milă.
Şi-aşa e scurtă vremea
Şi-i soare prea puţin
Să înrobeşti cu lacrimi
Al ochilor senin.
Mai clar se vede zarea
Prin genele uscate,
De ce sâ dărui clipe
Trăirii zbuciumate?

Apusul, dintr-o dată
Se risipeşte-n zori
Din ei culege raze,
Prin ei să te strecori,
Cu zâmbetul, sfărâmă
Culoarea morţii hâde,
Nu plânge! Simte Raiul!
E-n inimă... surâde!

poezie de Cristina Maria Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!