* * *

Pictăm, cu pensule de suflet, scrisori pe cer...
Scrisori eterne pe care nici timpul şi nici distanţa nu le vor şterge...
Tu scrii poezii cu tăceri şi şoapte în visele mele, alin al nopţilor reci fiindu-mi...
Visând, mă ascund de lume şi le citesc de mii de ori...
Îmi scrii poezii pe pânză de suflet...
cu cele mai calde şi vii culori,
cu flacăra inimii tale...
Mâna-mi de ţărână zvâcnindă se odihneşte în palmele tale...
fiindu-mi raiul în care îngenunchează demonii din carnea mea...
Îmbrăţişez visul ăsta care mă trimite până pe marginea prăpastiei...
însă mă ridic şi zbor în tremurul unui vers, scriindu-te lin...
Semăn cu flacăra unei lumânări care arde uneori timid, alteori în văpaie...
luminând o coală de pergament...
pe care curge numele tău...
În mine arde parcă focul înmănuncheat a două suflete,
care păşesc pe pământ însetate de raiul iubirii...
Toate hainele sufletului meu sunt scuturate de ţărână şi luminate de inima ta...
Tu ai miros de cer...
fiindu-mi ca un sanctuar în care-mi îngenunchez lutul şi-mi înalţ sufletul...
O ploaie de stele care-mi ascunde lacrima...
o muzică cerească...
şi păcatul meu divin, binecuvântat...
Păcatul de-a te atinge cu cântul meu... cu iubirea mea...
şi de-a alerga prin lume, cântându-te...
singurul cântec care-mi dă aripi
şi mă ajută să zbor,
între ţărână şi Cer...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!