A doua zi uitam
Visam ceva catifelat despre adâncul pământului;
un căluț vorbitor, de un galben aprins,
făcea semne da și nu din coamă;
coama lui era acoperită de pene strălucitoare,
încerca să comunice cu soarele;
visam, precum spuneam,
până când un preot m-a îndemnat să văd
în cuvinte;
atunci am început să vorbesc cu rădăcinile din mine
timp în care
mă cățăram cu greu pe niște stânci abrupte,
pământul îmi tăia suflarea în pauze lungi,
între respirații eram perfect de acord cu natura,
natura goală ce defila prin fața mea fără încetare;
înțelegeam totul ca și cum nimic nu ar fi fost ascuns;
a doua zi uitam și nu mai știam
ce-au simțit ochii mei, de pildă,
atunci când au fost atinși de împrejurimi.
poezie de Camelia Petre
Adăugat de Nicoleta Ilade
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre început
- poezii despre vorbire
- poezii despre timp
- poezii despre stânci
- poezii despre religie
- poezii despre perfecțiune
- poezii despre ochi
- poezii despre natură
- poezii despre galben
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.