Pădurea vieţii noastre

Zac în tăceri şi-n linişti de uitare
Copacii lumii, singuri prin păduri.
Pe creste-i-mângâie cu taine, norii
Şi câte un cóndor, deasupra.. pragu-i trece.

Parcă ne vedem iubire pe-amândoi
Doi falnici goi, copaci.. aplecaţi unul spre altul.
Pe brate primitoare al unui miez de noapte
Umbrind nestingheriţi... îmbrăţişând pământuri
Numărând frunzele ce-s pline de poveste
Şi de-amintiri nostalgice.

Ne mângâia iubite lin, ploile de vară
La poalele cărunte creşteau rozi mărăcini.
Adăpostind de frig boboci de trandafiri, sălbatici şi cuminţi.
Ce-şi scoteau galeşi capul, tânjind un colţ de cer.

Eram pădurea verde, tu... plop umbrit de vise
Trăiam printre dorinţi zburând prin paradise, purtaţi de vântul rece.
Nu acceptam că toamna în zbor ne v-a-lúa frunza
Şi v-a preface-o-n veşted.. şi-apoi în zbor v-a-duce,
Tăcerile de ieri ce-n suflet ne-au brăzdat.
Tânjind fi tineri veşnic.. şi primăveri, eterne.

Parcă mă văd iubite în dansul căprioarei
Săltând de fericire prin limpezi, dulci izvoare.
Parcă te văd iubite în zbor de fluturi tainici
Presărând miriştii.. flori înviorate.
Sărutând petale de ceruri în culori.
cu aripile moi, zburând prin mii şi mii de vise.

Parcă eram vråjiţi şi plini de-ntruchipări.
Ne deznudam de iad.. cu-chip de heruvimi.
Ce luminau făclii... cu focuri vi, stelare
Fără a zăbovi, cerşind desconsolare
Când au căzut din rai..

Venit-au tăietorii a taie infinitul
A dezbrăca pădurea de-arbuşti-mbåtrâniţi.
Ne rupeau braţele servind de dezgheţare...
Fragila-i existenţă ce trece efemeră... mai repede ca noi.
Eliberând un spaţiu pentru lăstarii noi.
Întinerind pădurea ce pleacă fårå noi,
Spre-etape milenare.

Înţelegând iubire că ne-om găsi prin scrum
Eu... plăpândă scânteie tu.. arbust descompus.
Vom retrăi-n cenuşă prin dor recompunând
O tânără, plăpândă iubire ce-a apus.
Acumulând cenuşă şi presărând-o-n vânt.

Ne-om aminti pădurea.. ne-om transforma în oameni
Privind ca muritori în vieţi.. ce transcendând
Aşteaptă uniunea cu spiritul pădurii
Ce s-o-ndura de noi.
Să fim din nou copaci cu crengile-n tăcere
Ce zac nestingheriţi în liniştea uitării.
În marea neclintire, valsând în Univers.

poezie de Cristina Tenea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!