Saul, Mardoheu, şi... eu

Se aruncă cu furie în luptă Saul, să şteargă numele lui Amalec sub soare.
El trebuia ca tot ce-avea suflare-n ţară să junghie, să taie, să omoare,
În râvna lui pentru poporul său Israel nu observă cum Lucifer, pe ocolite,
Îi strecură dibaci în inimă şi-n gând ispita spre lucrurile-acelea vechi şi otrăvite.
A fost de-ajuns atât pentru Satan şiretul, o clipă doar lui Saul să-i coboare
Privirea de la slava care-n veci n-apune, în jos spre cele blestemate, trecătoare.
O, iată-l cum aleargă-acuma bietul, ca fluturul spre lampa ce-l orbeşte,
Şi singur el, cu propria lui mână, sfârşitul tragic, ruşinos şi trist şi-l pregăteşte.
A fost de-ajuns lui Saul să privească cu ochi fireşti spre lucrurile cele ale firii,
Ca să-şi înceapă goana sumbră, neoprită, pe panta-abruptă, spre prăpastia pieirii.
Şi iată-l astfel cum de Amalec, de boi şi vite trimise prin blestem de Dumnezeu la moarte
În loc să fugă junghiind cu necruţare, el face pact, ba încă îşi păstrează-o bună parte.
O, vai de tine, Saule-mpărate! Tu nu vezi cum tu însuţi pregăteşti
Unealta ruşinoasă cea prin care viaţa-n lepădare-ai să sfârşeşti?
Putut-ai tu să neglijezi porunca lui Dumnezeu cea avertizatoare
Ce spune că de cruţi ce-i dat pieirii, pe tine însuţi te va duce la pierzare?
Ce-a mai urmat, ştim toţi deja prea bine; că-n lupta-aceea aprigă ce-a dat,
Pe împăratul Saul plin încă de viaţă un suliţar amalecit l-a junghiat. O, vai de tine, Saule-mpărate!
Ce mult ai dat doar pentru-o singură-nchinare
La pofta firii vechi ce te-a împins să cruţi cele ce Domnul le dăduse la pierzare!

Istoria-şi pictează pânza vremii cu toate care vin doar ca să treacă.
Decoruri noi şi oameni noi de-asemeni împestriţează ritmic pânza colorată.
Se par că-s noi, dar nouă-i numai masca sub care stă ascuns mereu vechiul Satan,
Ce inventariindu-şi grijuliu tot arsenalul, îşi spumegă mânia veche de duşman.
S-au scurs ani mulţi de la-ntâmplare- aceasta şi-n goana lor cu ei au măturat
Şi dinastii, şi regi, şi chiar Ierusalimul, care a fost ca un ogor de plug arat,
Iar Israel, ce trebuia să-şi ispăşească nebunia, slujea din greu acum la un popor străin.
Satan dorind din nou să-l extermine, alcătui în sinea lui un plan hain.
Avea speranţe mari oricum mişelul, căci Saul, împărat la Israel,
I s-a-nchinat lăsând să mai trăiască câţiva de-ai lui Agag, cum voia el.
Astfel, căutând cu râvnă el prilejul, iată-l sosit: Haman, un agaghit,
Al doilea după împăratul Ahaşveroş, la rangul cel mai mare-n stat suit,
Nu era el din Amalec, poporul care s-a aruncat peste Israel în pustie,
Şi care-a fost apoi cruţat de împăratul Saul, când cu-nşelarea lui orbit de nebunie?
Iată-l rânjind de satisfacţie la gândul că reuşita-i e de-acum asigurată.
Căci dacă a picat el împăratul Saul, poftind la prada-aceea blestemată,
Cu siguranţă Mardoheu n-o să reziste, când propria-i viaţă îi va fi ameninţată.
Deci, iată planul gata conceput şi-anume: să pună-n inima acelui agaghit
Un dor nestins să aibă la picioare, să i se-nchine un israelit.

După nimic nu însetează omu-n lume atât de mult ca după slavă şi mărire;
Dar nici nu e nimic care să ducă atât de repede şi sigur la pieire.
Avea Haman plecat la ale lui picioare întreg imperiul din mulţimea de popoare,
Dar nu-şi dorea nimic cu mai mult foc decât pe Mardoheu, evreul, la picioare.
Simţea că-n Mardoheu acesta de la poartă bătea o inimă ce se-nchina lui Dumnezeu;
De-aceea şi-l dorea cu-atâta sete să i se-nchine lui ca unui mare zeu.
Ce rău îi pică lui ca om de-atâta slavă, al doilea om pe toată-mpărăţia,
Să fie înjosit de-un rob evreu din neamul ce va duce lumii pe Mesia!
Priviţi-l, iată, trece agaghitul! Şi toţi genunchii tremurând i se apleacă,
Afară doar de unul. E-o părere?... Ba nu, stă drept ca o statuie-n poartă.
Şi-atunci, împins de duhul celui rău din umbră, vrea nimicirea-ntregului popor evreu.
Dar de, el nu ştia că Mardoheu nu-i Saul; căci Mardoheu, mânat de Duhul lui Hristos,
Înfruntă pe provocator cu semeţie, căci el e rob, dar nu celor de jos.
Mai este oare cazul să mai spunem că-n înfruntare a ieşit biruitor
Cel care, deşi simplu rob la curte, nu s-a plecat la ce e trecător?
Da, el a-nvins, căci cel care se pleacă în faţa lui Isus Hristos din cer,
Ca şi Hristos e neînfrânt în lupte şi-n ceruri sus, şi-n lucrurile cele care pier.
Şi dacă Saul a murit până la urmă ruşinos, de mâna celora pe care i-a cruţat,
La Mardoheu stau lucrurile tocmai invers, căci el e cel ce-n urmă-a-njunghiat.
Şi-acuma eu, tot rob, de nu mă plec la pofte, ajung să-mpărăţesc ca şi Hristos;
Dar de mă plec la pofta firii trecătoare, ajunge-voi cu siguranţă tot mai jos.
Rămâne deci această întrebare privind viaţa noastră la concret:
Există numai două ipostaze: ca Saul - pofta veche să-mi dosesc,
Ca ajungând apoi mânat de ea în viaţă, în lepădare viaţa să-mi sfârşesc;
Sau starea-naltă a lui Mardoheu evreul, care din rob ajunge ca-mpărat,
El detronând şi omorând despotul, pe-acel ce viaţa lui de sfânt i-a atacat.
Războiu-ntotdeauna se termină cu un învins şi un învingător.
Dacă rezişti în faţa poftei tale, vei fi ca Mardoheu mereu biruitor.
Să nu îţi pleci genunchii voii tale în faţa lucrurilor care sunt de cer mai jos,
Dacă doreşti să îţi trăieşti cu-adevărat menirea de prinţ, pe tron cu regele Isus Hristos.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!