Schije de alb...

Se coboară din veşnicii
Îngeri, risipindu-se pe pământ.
Ori poate sunt părţi din aripile lor
Sfârtecate în drumul spre moarte.
Se-ndoliază pământul
Cu petece zdrenţuite de nori...
Tăcerea din zori,
Ne arde ca jarul din vatră...
Dureros de mizer
Noaptea-şi continuă drumul
Pe un petec de cer.
Se unesc răsărit cu apus
Alungându-se repetat... Cine-i Eminescu?" vă-ntreb,
Dar voi nu cunoaşteţi răspunsul...
El este călimara în care s-au strâns
Toate cuvintele de iubire -
Iubire de semeni, de ţară, de pace,
Iubire, în taină, de grai strămoşesc,
De ia ţesută în noaptea geroasă.
Luceafăr lucind pe un cer de cuvinte,
Te privesc, tu-mi luminezi
Cuvântul şi litera vieţii,
De-aceea mereu te cinstesc.
Tu-mi curgi în sângele prin care
Aleargă spre mâine şi
Cenuşa strămoşilor mei,
Dar şi mugurii-prunci.
Aminteş-ţi aduci
De lupta strămoşilor mei
Prin tine curgând?
La tine-ngenunchi şi mă-ntorc,
Cu lacrimi plângând.
Ninge lacrima de Eminescu
Peste mine de-acum,
Croiesc cu plugul cuvântului
Alt capăt de drum...
"Cine-i Eminescu?" vă-ntreb,
Dar răspunsul vostru-i tăcere.
Eu mă hrănesc cu el prin fiecare cuvânt
Ce il las să plutească
Pe cerul lui sfânt.
Eminescu, Eminescu... se aude clopotul
Bisericii-n vale...
Eminescu e-al nostru, române!
Tu urmează-i trezirea...
Nu lăsa nerecunoştinţa
Să-i ucidă menirea!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!