A opta elegie
Dedicată lui Rudolf Kassner
Viețuitoarele ochi, numai ochi
văd ceea ce-i deschis. Doar ochii noștri
sunt ca întorși și astfel așezați
parcă-s capcane-n jurul marii porți.
Ce-i în afară știm doar din privirea
jivinelor; căci până și pe prunc
noi îl întoarcem și-l silim, în urma-i,
să vadă-alcătuiri, nu ce-i deschis
și-adânc în animal. De moarte slobod.
Noi o vedem, doar noi. Căci, liber, animalul
are mereu sfârșitu-n urma lui,
și-n față Domnul, și când trece, trece
în veșnicii, cum trece o fântână.
Noi nu avem nicicând, nici chiar o zi,
în față, spațiul pur, unde răsar
la nesfârșire flori. Mereu e lume
și niciodată-un nicăieri fără nimic,
cast, nepăzit, ce îl respiri și știi
că-i nesfârșit și nu-l râvnești. Copil,
te pierzi, tăcut, în el iar ei
te zgâlțâie. Sau cel ce moare e.
Căci lângă moarte, moartea n-o mai vezi,
cu ochii mari, de animal, privești afară.
Îndrăgostiții celălalt de n-ar fi,
să le astupe văzul aproape sunt de asta și uimiți.
Pe negândite li s-a revelat
de după celălalt... Dar peste el
nu trece nimeni, și e iarăși lume.
Întorși către făpturi mereu, vedem
în ele doar, reflexu-a ce e liber,
de noi întunecat. Sau poate-un animal
calm ne străbate-n liniște, cu ochii.
Asta se cheamă soartă: a sta în față,
ș-atâta tot, a sta mereu în față.
Dac-animalul hotărât venind
spre noi, pe alte căi, ar fi la fel
de conștient, din drum
el ne-ar întoarce. Ființa-i
e infinită, necuprinsă, fără perspectivă
asupra stării sale, pură ca privirea-i.
Și unde noi viitor vedem, el vede
totul și-n tot pe sine, pururi mântuit.
Și totuși animalul ager, cald,
duce povara unei mari tristeți.
Căci amintirea ce ne covârșește
ades, îl ține pururi și pe el,
parcă ne-a fost cândva, ce năzuim,
mai intim, mai fidel, mai gingaș la atins.
Distanța-aici e totul, iar acolo
e suflu. După patria dintâi,
a doua este tulbure, vântoasă.
O, fericire-a micilor făpturi
care rămân mereu în sânul matcă;
noroc al gâzei ce lăuntric saltă
și-atuncea când nuntește: matcă-i totul.
Uite, și pasărea, cu semisiguranța-i
ce-aproape știe una și cealaltă
din vremuri, ca un suflet de etrusc
pe care mort un spațiu l-a primit,
dar, pe sicriu, e statuia culcată.
Și ce uimit cel ce trebuind să zboare,
de-un sân e zămislit. Parcă de sine
speriat, văzduhul taie, cum ar trece
fisura printr-o ceașcă. Astfel
liliacul taie porțelanul serii.
Noi: privitori, mereu și pretutindeni,
plecați spre tot, nicicând înspre afară!
E un preaplin. Îi rânduim. Se sfarmă.
Iar rânduim. Ne sfărâmăm chiar noi.
Cine ne-a pus la cale-așa, că orice
am face suntem în postura celui
ce pleacă. Și pe-un ultim deal,
ce-i mai arată-o dată-ntreaga vale,
el se întoarce, stă, mai zăbovește
așa trăim, în despărțiri, mereu.
poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Maria Banuș
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre moarte
- poezii despre animale
- poezii despre zoologie
- poezii despre copilărie
- poezii despre întuneric
- poezii despre văi
- poezii despre viitor
- poezii despre viață
- poezii despre tăcere
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.