Lasă-mă
să îți explic: stăteam în întuneric. în
acest spațiu se formau tot alte și alte cercuri
noroase (cumva, ca de smoală) asemănătoare
cu acelea ce prind contur în mijlocul unei ape care
a cunoscut imediat greutatea unui corp, evident.
puteam simți viitorul, mirosea a trecut. nu exista
materie. puteam auzi cum răgușește nimicul.
tot ceea ce înțelesese lumea până în momentul
de față (cu bune și cu rele) era greșit. adieri
de voci mă atingeau uneori. îmi spuneau să
rămân (fiecare, pe rând). am deschis mai apoi
ochii. mă durea însuși faptul că m-am trezit.
poezie de Johan Klein
Adăugat de Johan
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre întuneric
- poezii despre voce
- poezii despre viitor
- poezii despre trecut
- poezii despre ochi
- poezii despre nori
- poezii despre greșeli
- poezii despre greutate
- poezii despre existență
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.