Prin Roma lui Ovidius

poetului latin Publius Ovidius Naso, exilat la Pontus Euxinus

Când ai plecat din Roma,
Te-au plâns, poete, aştrii,
Iar îngerii din ceruri
Vărsau din ochi albaştri
Potop de-amare lacrimi
Aflând ce cruntă soartă
Spre-îndepărtatul Tomis
Al tău exil te poartă...

Pe marmura cea sobră
A vechilor palate,
Pe Viile de tine
Atât de mult umblate,
Se revărsa un vaiet
Din piepturi de fecioară
Cerând, vai, îndurare,
Ca versul să nu moară!

Dintre femei, din aur,
Ai fost ursit să pleci
La Pontus Euxinus
Modest ca să petreci,
Pe lângă geţii liberi
Să vieţuieşti o vreme
Sperând, din suferinţă,
La Roma să te cheme.

M-au dus prin Urbe paşii
Acuma, peste ani
Şi întrebat-am Tibrul
Şi parcul cu platani,
De ştiu de firul vieţii,
De-a bardului iubire,
De jertfa împlinită,
Mult mai presus de fire.

Am întrebat şi piatra
Augustului mărit:
--Pedeapsa lui Ovidius
De unde-a răsărit?
Dar peste tot răspunsul
Mi-a fost şoptit în taină
Şi însuşi împăratul
A dat tăcerii haină...

Tărâmul ce odată
Te-a luat în găzduire
Îţi poartă amintirea
În veşnică iubire.
Iar stihurile tale
Pieirii n-au fost date,
Izvod latinităţii
Şi astăzi sunt scandate.

poezie de Gabriela Genţiana Groza din Rostiri (1997)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Votează! | Copiază!