Târziu şi inutil

Poeţii mari se nasc de tineri,
Şi mor în zi de sărbătoare,
Eu m-am născut cu mari reţineri,
Ofrandă clipei schimbătoare.

Dar am văzut lumina zilei,
În marţea zeului cu arme,
Cu zodiac sub semnul milei,
Nebun, trufaş, pe-auguste palme.

Şi m-am trezit în paradigmă,
Printre-arhaisme şi foneme,
Cu-a precursorilor enigmă,
Din forma fixă cu dileme.

Mult prea târziu şi fără noimă,
Când nimeni nu mai ia aminte,
Un inflaţionist prin doină,
Iubind mareea de cuvinte.

Să scriu, să tac, îmi e totuna,
Retorica-i izbăvitoare,
De n-as gândi c-asta-i arvuna,
Spre lumea cea nepieritoare.

Dar cui mai foloseşte versul,
Venit la ceasul de plecare,
Cum să cutremur universul,
Cu harul unui oarecare.

Nu-i versul bun mare scofală,
În cronicile partizane,
Ce seceră ca o rafală,
Creaţiile artizane.

Când poema contemporană,
Este ca modă definită,
Eu nu pot fi o curtezană,
În tagma lor cea izmenită.

Este târziu, ce mai contează,
Stau cu modeştii laolaltă,
Mă adâncesc în parafrază,
Metafora îmi fac unealtă.

Atâţi notorii şi iluştri,
Se-nghesuie prin Panteonuri,
Prea mulţi neghiobi, prea mulţi lacuştri,
Prin smârcul tern lipsit de tonuri.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!