Basic instinct

Nobleţe tristă – privirea ta îmi arată
până unde raţiunea îţi înţelege sufletul...

E un fel de plâns interior, fără lacrimi,
un plâns subtil, oprit la intersecţia
dintre dorinţa ta de a-mi descuia larg
uşa inimii şi, vai!, obsesia de a rămâne
în tine însuţi, ca să te lecuieşti, acolo,
pe tine, de tine, iubito!

Ca să-ţi redefineşti eul, despărţindu-l,
fie şi temporar, de golul imens al lumii,
acordându-i sângelui o minimă vacanţă.

Obrăznicie semeaţă şi zvâcnet alb
de piatră neagră, sânii tăi îmi spun
până unde inima îţi poate îngădui raţiunea...

Este pasiunea trupului de a-ţi sfida cugetul,
tu fiind, întotdeauna, prea mică pentru
sufletu-ţi vast şi dornic de nestinsă revoltă!

Buzele tale, ah!, buzele tale incandescente
– înflorite în aurorele dulci ale dimineţilor cărnii,
îmi spun, cu claritatea apei de izvor nebăut,
că tu, asemenea mie, nu eşti plămădită
din altă substanţă decât sunt muritorii de rând...

Voluptate sfâşietoare şi cântec fără de glas –
cu suişurile şi scoborâşurile lor unduioase,
coapsele tale mă trezesc din somnul comun,
arătându-mi direcţia săvârşirii păcatului originar...

Genunchii tăi, iubito, ating intensităţi florale –
îmbobocesc – iar păru-ţi de mură coaptă,
electrizându-se, se înfioară, subit, metafizic,
semnalizând furtunile iubirii şi gloriei terestre!

Inimile noastre se supun instinctului primar,
instinctul se înclină în faţa nesfintei evidenţe,
iar evidenţa, bat-o vina!, ne redă, centrifugal,
des fermecaţi, simultan şi pe rând, unul celuilalt...

Numai aşa putem supravieţui nimicului lumii,
Iubito!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!