Omul cu chitara albastră ( extras I, II,III,IV,V,VI)

I

Un om aplecat peste chitara lui,
Un meseriaş ca atâţia alţii. Ziua era verde.

Ei au spus: "N-ai chitară ca a noastră,
Nu cânţi faptele cum sunt".

Omul a răspuns, " Da, cu o chitară-albastră
Toate-s altfel când eu cânt."

I-au mai spus," Tu cântă, trebuie,
O melodie de dincolo de noi, dar, totuşi,

Care-arată lucrurile cum sunt ele-n viaţă noastră,
Hai, cântă, te rugăm, la chitara ta albastră."

II

Nu vă pot aduce lumea cum o ştiţi, rotundă,
Deşi-mi doresc asta enorm;

Cânt figura unui erou cu ochi mari,
Cu figura-n bronz tăiată, dar care, totuşi, nu-i chiar om,

Deşi eu fac tot ce-mi stă-n putere, mă strădui enorm,
Să-l înfăţişez aproape om.

Dar ca să-i fac o serenadă ca şi cum ar fi doar om,
S-ar pierde ceva din această lume-a noastră;

Deci, vă rog, acceptaţi melodia drept serenada
Omului care cântă la chitara lui albastră.

III

O, să-l cânţi pe cel mai de seamă om,
Să-i înfigi jungheru-n piept,

Să-i împrăştii creierii pe duşumele
Şi să laşi să-i curgă sângele fierbinte încă,

Să-i întinzi gândurile pe uşi, pliu cu pliu,
Şi aripile prin noroaie şi zăpezi;

Să-atentezi la hei-ul şi la o-o-ul lui cel viu
Şi să-învârţi cheia vorbirii să-i faci adevărul clar,

Ca un trăsnet în seninul cel barbar,
Atingând doar subţirele strune de metal....

IV

Deci, dacă asta este viaţa, lasă-te pe fereastră
Şi-ascultă povestea care curge din chitara cea albastră.

Un milion de oameni pe o singură strună?
Şi stilurile lor nepereche-n acel lucru? Împreună?

Şi toate faptele lor, fie ele bune, fie rele,
Toate patimile lor mai cuminţi sau mai rebele?

Sentimentele nebune, şoapte care-apar, dispar,
Ca un zumzăit de muşte-n aerul de toamnă clar?

Deci, dacă asta este viaţa, lasă-te pe fereastră
Şi ascultă zumzăitul care curge din chitara cea albastră

V

Nu vrem cântece despre măreţia poeziei,
Despre licărul torţelor în ţinuturi subterane,

Despre raze violete valsând pe comori ascunse.
Pe discul rotund al soarelui nu sunt umbre.

Ziua-i dorinţă, iar noaptea-înseamnă somn.
Nu sunt umbre nicăieri.

Pământul pentru noi este turtit, fără podoabe.
Nu sunt umbre. Poezia,

Excedând muzica, trebuie să-înlocuiască
Cerurile goale şi toate imnurile lor,

Eu-rile noastre-n poezie se cuvine-a-şi avea locul,
Chiar şi-atunci când zăngăneşti la ghitara ta albastră.

VI

O melodie de dincolo de lumea noastră,
Dar în care să fim noi, neschimbaţi de chitara ta albastră;

Prezenţi în melodie, dar într-un spaţiu cu-alte legi,
Diferit, dar noi aceeaşi – locul altul, înţelegi?

Un teritoriu unde lucrurile sunt cum se văd,
Doar teritoriul e schimbat de chitara ta albastră

Şi plasat astfel încât, dincolo de-orice schimbare,
Este perceput în atmosfera lui finală

Şi în momentul lui final, în felul-n care
Conştiinţa artei se îndreaptă spre final când

Gândirea zeului este rouă-înfrigurată,
Iar spaţiul însuşi îi devine melodie. Chitara-albastră

Se transformă în locul lucrurilor cum sunt ele-n viaţa noastră,
Creaţia-înţelesurilor din chitara cea albastră.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!