Consolare

Darwin.
Se spune că pentru a se relaxa citea romane,
dar numai un anumit gen:
cele cu happy end.
Dacă, cine ştie cum, lucrurile nu evoluau astfel,
furios, azvârlea cartea-n foc.

Adevărat sau nu,
eu sunt gata să cred asta.

Tot scormonind în mintea lui de-atâtea ori şi prin atâtea locuri,
se săturase până-n gât de speciile pe cale de dispariţie,
de triumful celor puternici în faţa celor slabi,
de perpetua luptă pentru supravieţuire,
toţi fiind, mai devreme sau mai târziu, deja condamnaţi.
El îşi câştigase dreptul de participant la finalurile fericite,
cel puţin în ficţiune –
cu toate inexactităţile ei.

De aici aplecarea lui spre acea indispensabilă
ţesătură aurie,
îndrăgostiţi împăcându-se, familii reunite,
dubii îndepărtate, fidelitatea răsplătită,
vecinii încăpăţânaţi revenind la sentimente mai bune,
numele bun repus în drepturi, lăcomia descurajată,
fete bătrâne căsătorite cu predicatori blajini,
răufăcătorii izgoniţi în alte emisfere,
falsificatori împinşi afară pe scări,
seducătorii aduşi în faţa altarului,
orfanii adăpostiţi, văduvele consolate,
mândria smerită, rănile vindecate,
fiul risipitor revenit acasă,
cupele cu suc de cucută aruncate-n ocean,
batistele ude de lacrimile reconcilierii,
bucurie generală şi sărbătoare,
iar Fido,
câinele rănit din primul capitol,
se întoarce acasă
în ultimul,
lătrând fericit.

poezie clasică de Wislawa Szymborska, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!