naşterea culorilor

sunete alungindu-se
vestind precum cerul pământul
se preling ceaţă
sau rouă, sau frunze, una câte una
laolaltă
căzând – dar până la atingere duhul lor
vibrând subţire, subţire

se-nalţă odată cu fumul
cu expiraţia, dorinţele şi
rugăciunile – atâtea câte sunt

nu ajung prea
sus
nori contrari îi împing ostil
spre piscuri străine

uneori, câte un sunet cade
străbate, urcă apoi, din miezul lui
nasc altele, trec dincolo
unde sunt aşteptate…

în zorii care vor veni «roşul»
în durerile facerii sale cheamă
iminenţa celorlalte culori

niciuna n-a trăit vreodată
singură

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Votează! | Copiază!