Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure,
noi, sprijiniţi de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfăşoară
continuu, vineţii, în acelaşi sens.... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare şi nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriaşul pod ca o lungă şosea a unui oraş părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă şi fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiţi fericiţi împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece paşi
şi dispăru dintr-o dată, aşa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
şi ne ştiam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
aşeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuţi unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde ştia bătrânul acela că o să trăim fericiţi
pentru totdeauna, de unde această cunoaştere? Nimic nu poate dura
fără sfârşit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
şi şubred lucru din lume. De fapt, mulţi cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă
venită din altă lume, din altă dimensiune.

De când plecase bătrânul, vorbeam la fiecare întâlnire, pe marele pod,
despre aceasta şi nu înţelegeam de unde ştia omul acela cele ce ni le
spusese, de unde putea fi atât de sigur. De ce n-am fi putut fi
nefericiţi? Şi oare o sută şi mai bine de ani de fericire nu e totuşi
prea mult, nu-şi pierde fericirea lumina şi puterea de a te ţine ridicat?
Treceau zile şi zile, ploile se făcuseră mai reci, noi îl aşteptam
pe bătrân, speram că o să mai vină, dar el nu apărea...

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure, noi doi,
sprijinindu-ne de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Deodată, pe valuri, o cabană de lemn dusă de ape, veche, ciuruită
de timp, şi, prin uşă, întins pe podea, un bărbat rânjind sinistru,
galben la faţă, într-o cămaşă albă, cu o floare în colţul gurii, lunecând
cu cabana aceea smulsă de niciunde, ducându-se înspre nicăieri...
"Uitaţi-vă bine la el!", îl auzirăm pe bătrân şi, întorcându-ne, îl
văzurăm în spatele nostru, aproape lipit de noi.
"El nu a crezut în fericire, de aceea a fost toată viaţa un nefericit.
El nu a crezut în viaţă şi, iată-l, a murit. Nu, nu va uitaţi că rânjeşte
şi că şi-a înfipt floarea aia între dinţi, o face ca să înşele, ca să se
înşele pe el, aşa cum a făcut toată viaţa. Dar vă spun eu,
necredinciosul ăsta e mort de-a binelea, e mai mort şi mai sărac
decât toţi morţii şi săracii pământului. Să crezi, să crezi, asta e totul...
Nefericitul ăsta nu a crezut în nimic, nici în fericire, nici
în viaţă, nici în moarte nu a crezut, nu a crezut în nimic,
nefericitul ăsta..."
Şi ultimele cuvinte abia le-am mai auzit,
căci se pierdură în aer, se topiră odată cu el, care dispăru
de atunci pentru totdeauna.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!