Baligi uscate

Târziu, mă întorc printre baligi uscate.
La maluri de ape, pe prunduri cu ştir, mărăcini
şi pelin, şi cu tufe de gherghini.
Îmi ung sufletul cu păcură arsă –
ca unui cal liber rosătura din greabăn
a şeii.

Mă scald în fluviu şi apoi, răstignit,
filtrez soarele printre genele ude.
Mi-este cald şi mi-e bine – parc-aş sta
întins pe oala de lut a-nceputului. Mâinile
mele se joacă cu nisipul, cu pleava purtată
de vânturi; privighetorile cântă, buhaii de baltă la fel;
mi se pare că aud tractoarele alergând pe câmp purceii mistreţi
şi, deodată, minune: copilul din mine trăieşte!
Dumnezeu îmi întoarce fericirea dintâi
într-o singură boare a nămolului fecund!
Un hoţ de miei m-a furat de prea tânăr;
auzi-l, auzi-l cum trece ostrovul, în trestii –
ţipă babuşca, mătăsarii; pe jar, fuduliile
de-armăsari jugăniţi –
pune capcane şi laţuri
şi bate pe pulpe fata tătarului pe care, cândva,
am iubit-o nebun.

"Du-te cu ei, băiete, să schimbi carmacele de somn,
de sturioni..." – aud că-mi vorbeşte un glas,
şi dinspre Dunăre mă-nvăluie un fum ameţitor,
mirosind a scoici putrede, a ierburi, a harbuji dulci,
răscopţi. "Să mă transform atunci într-un ciulin,
şi agăţat de hainele sfinţilor voi putea ajunge
deasupra a toate, şi cât mai înalt, şi cât mai desluşit.
A lumii poveste va fi uitată de mult: sălciile
noduroase, găurite de trăsnet îi vor flutura zădărnicia
peste smârcuri, peste hoituri grase, vechi de mii şi mii
de ani..." Bine, dar asta înseamnă să renunţ la luptă,
să mă pierd pe o urmă înăbuşită ca un cocor
înspre bolta roşie, iluzorie, a apusului!...
"Nu, îmi răspund şi plâng şi izbesc cu pumnii-n pământ.
Întoarce-mă, Doamne, înapoi, printre străini,
agaţă-mi nuferii tineri pe haina de cioclu a amintirii,
şi porcii aceştia, rupând crapi burtoşi,
bibani şi lini şi fructe sălbatice,
adună-i la loc şi fă-i să muşte din mine lumina
călăuzitoare! Nu mai pot fi ce-am fost,
am suflet murdar, de copil îmbătrânit prin urgie
şi silă! Vârsta mea mi-a fost scrisă de alţii."

Mă întorc în oraş dintre balegi uscate.
Port în mână un felinar de când eram băietan
şi dinspre casă – pustie acum – îmi venea zvon
de castane încolţite în zahăr, de lişiţă friptă
sau ştiucă umplută cu mierlă.
O renunţare şi o veşnică luptă a ajunge
pe culmile vieţii! "Ai să poţi, băiete, ai să poţi?"
"Am să pot, morţii mei, am să pot: voi lăsa o gleznă
cu aripi pe urma de vidră din stufuri,
voi privi câinele-n ochi, depărtându-mă,
iar pescăruşi de niciunde vor sosi deasupra mea,
picurând vinul tău de smochine, bunico,
ca pe o apă a vieţii, de Dincolo către Apoi."

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!