Nesfârşita toamnă

Banca fusese aşezată prost, cu faţa înspre peretele
casei, şi nu înspre în afara ei, înspre câmp.
Se vedea puţin, fără perspectivă: peretele casei,
două geamuri, uşa de intrare, burlanul, streaşina
acoperişului; lateral-dreapta, după casă ‒ drumul,
puţin înălţat, porumbul, nişte dovleci şi uneori
Mutu, sau altcineva, care trecea în căruţă sau pe jos.
Stăteam pe bancă amândoi, într-o tăcere desăvârşită,
ne iubeam, ne ţineam mâinile una într-alta şi, cu faţa
la peretele acela, ne gândeam la treaba asta cu banca ‒
cum fusese ea aşezată de nu puteam să vedem nimic.
Şi nici de mutat nu puteai s-o muţi, era o bancă
extrem de grea, solidă, de pe vremuri, parc-ar fi fost
înfiptă în pământ, cimentată cumva, ‒ nu se mişca deloc.
În toţi anii aceia fierbinţi am trăit cu convingerea că trebuia
să ascundă un sistem de prindere, ceva. De fapt, şi
îmbătrâniserăm amândoi iubindu-ne, ştiam multe, sau ni se
părea că ştim, dar odată cu noi a trăit liniştit şi nedezlegat
şi misterul acestei bănci, el ne-a legănat copilăria,
adolescenţa şi, acum, maturitatea, şi cine ştie ce va mai fi...
Era frumos lucrată ‒ metal greu, arcuit, cu ornamente,
lemn zdravăn... Părea din altă lume. De aceea şi peretele
casei ‒ privindu-l atâta de acolo ne apărea mai mereu
îmbrăcat în calcio vecchio şi vedeam porţi grele şi
geamuri ogivale încadrate de feronerii negre, forjate, şi după ce
ne sărutam vedeam parcă şi balcoane galbene, strălucind undeva
mai sus, crenelate, luminate noaptea de felinare.

Se strânsese o linişte adâncă între cei doi copaci din curte
unde stăteam, dar şi în afara lor, ‒ doar greierii se-auzeau.
Ne obişnuisem să ne iubim în astfel de linişti adânci şi,
netulburaţi, nevorbindu-ne, să ne închipuim fel de fel
de lucruri, asta ni se părea minunat, şi cu cât trecea
timpul, cu atât simţeam că înţelegem din ce în ce mai
bine taina acestei minunăţii. De multe ori nici nu mai
ştiam pentru ce ne iubim şi, vorbind puţin şi în şoaptă,
sau nevorbind deloc, muşcând dintr-un măr sau ascultând
adierea vântului prin frunze, ne pufnea râsul, şi-atunci
te luam şi te strângeam toată, şi te-ntrebam cum îţi
închipui liniştea de-atunci. Şi tu-mi răspundeai:
"Ca pe un uriaş care repară nişte tulumbe de vată
într-o curte de îngeri pocăiţi şi slabi, lovind ca
bezmeticul cu un ciocan învelit în cârpe." "Câţi
îngeri sunt în curte?", te întrebam, sărutându-te pe
faţă, pe păr. "Doi", răspundeai, "Doi îngeri, şi
amândoi bărbaţi; stau uşor ridicaţi de pe bancă,
slabi, au ochii mari, trişti şi cam galbeni şi tot
încearcă să-i spună ceva uriaşului acela muncitor,
poate că e destul cât a lucrat sau că nu e nevoie
deloc de acea reparaţie, dar nu se aude nimic, liniştea
lucrului e prea mare, îi acoperă, rămân deznădăjduiţi,
cu gurile deschise şi mâinile întinse către el.
Te ascultam, cu buzele încinse, şi mirosul tău
îmi amintea de venirea toamnei. Întotdeauna de
venirea aceleiaşi toamne, întunecate şi înmiresmate.

Prin găurile acoperişului intrau în pod frunze
uscate şi cădeau pe grinzile de lemn. Toţi caii
din pod începură să freamete şi să dea din copite.
Mai cădea câte-o frunză, mai nechezau doi cai,
mai izbeau trei cu copitele în podea. Noi îi auzeam,
dar stăteam liniştiţi pe banca noastră, în tăcere
deplină, unul lângă altul. În curând, caii înnebuniră
de tot, izbeau din ce în ce mai tare cu copitele în
podea şi nechezau înfiorător. Câţiva sparseră
podeaua podului şi acum cădeau undeva pe
fânul din acea clădire-anexă sau pe lângă el, noi
nu aveam de unde să ştim. Îi auzeam, doar, căzând
cu sunet gros, icnind a frică, a durere, şi-i vedeam
apoi alergând înspre câmp. În scurtă vreme tavanul
podului se rupse complet şi toţi caii căzură pe fânul
sau pe lângă fânul din acea clădire-anexă a casei,
noi nu aveam de unde să ştim unde cădeau
toţi acei cai strânşi în pod, dar îi auzirăm pe toţi
ridicându-se şi îi văzurăm luând-o la fugă înspre
câmp, nechezând fericiţi şi liberi.
Şi, în timp ce o pală de vânt scutura frunze
ruginii, noi ne iubeam în linişte, cuminţi, şi ne întrebam
în tăcere cine-i urcase în pod pe toţi acei cai albi
şi de ce.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!