Totul coboară, nimic nu mai urcă
Două bețe solare poartă mantaua
Printre sălcii cu palide frunze,
Valurile mării răvășite-s de vânt,
In inima mea foșnesc buburuze.
Un biet univers adoarme în palma
Viorii ce cântă-n tristețe,
Porumbeii pe-o creangă de umbră
Dansează cu frunțile crețe.
Un leu desenat frumos pe-un sărut
Privește ștrengar cum sângele sui
În cupa speranței anume căzută
În cleștele strașnic al fălcilor lui.
Pe-obraz mă mângâie complice
Patina suavă ce râmă de-a sila
Și-mi face pat veșnic sub flori
Să dăinui în vise de-arome idila.
Bețele mele se frâng în tăcere,
Lacrimi fierbinți în piept se usucă,
Marea înghite arcușul viorii,
Totul coboară, nimic nu mai urcă!
poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre vânt
- poezii despre visare
- poezii despre vioară
- poezii despre tăcere
- poezii despre tristețe
- poezii despre sărut
- poezii despre sânge
- poezii despre somn
- poezii despre porumbei
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.