Nedreptate divină

Nu ştiu cum le-ai dat Tu, Doamne, unora noroc cu sacul,
Eu, la şaizeş'cinci de toamne, mă crucesc ca tot săracul,
Auzindu-i şi prin piaţă cum se plâng, fără temei,
Că, noroc n-avură-n viaţă, de când sunt ei, la femei!?

Fi'ndcă, după cum văd treaba, mitocani, beţivi sau chiori,
Şi cum dracu' şi-a pus laba,-s însuraţi de şapte ori,
Tot la fel, şi divorţaţi, cum mi-au spus-o ei, pe şleau,
Mari bascule de bărbaţi, că... noroc în viaţă n-au!

Blonde, brune, platinate, ochi albaştri, verzi, căprui,
Mai cuminţi, mai deocheate, cum e Leana nu ştiu cui,
Şi-au avut... fără mişto, unele cu un mijloc,
Şi ce pept, şi ce popo', de... sub plapumă luau foc!

De-aia, tot gândind, Părinte, fiind vorba de noroc
Şi femei, ca om cuminte, mi-a rămas mintea în loc,
Fiind... cum eşti informat, în patru'j-de ani şi-o vară,
Doar o dată însurat, cu aceeaşi Mărioară,

Aşa că, Ţi-o spun şi basta, că nu sunt trăit în crâng!
Poa' să zică-orice nevasta, fi'ndcă eu tre' să mă plâng,
Socotind, dintr-un condei... fără glume, caragaţă...
Că, de fapt eu, la femei, norocos n-am fost în viaţă!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Votează! | Copiază!