Răscruce între singurătate și ultima haltă
îmi pun capul pe palme și aștept
ca și cum nimeni nu m-ar fi dorit
sângele îmi aleargă prin vene
îl aud dar
nu spun nimic
sunt un anonim uitat într-o casă
cu bagaje de mână
dintr-o haltă prin care
n-a mai trecut niciun tren de multă vreme
din când în când deschid ochii și-mi
rostogolesc privirea de la un colț la altul
e mult întuneric și nicio speranță
de care
să-mi atârn ultima clipă
nici nu știu dacă e vară sau toamnă
tăcerea se instalează în mine ca
într-un fotoliu scorojit
și mușcă necondiționat
umblă prin măruntaie
ca o durere
coincidență sau nu
între cele două spații
văd un alb nesfârșit
nu sunt disperat ci doar
am o senzație ciudată
știu că mi-am depășit maturitatea și că
mă voi dizolva în verdele din iarbă
sau într-o floare de mușețel
însă știu
că fluturii care îmi vor sta pe coapsă și
ceața care va tăia respirația numelui
lăsat în loc de poartă
vor aminti de mine
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre întuneric
- poezii despre verde
- poezii despre uitare
- poezii despre tăcere
- poezii despre trenuri
- poezii despre toamnă
- poezii despre sânge
- poezii despre singurătate
- poezii despre ochi
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.