Moartea-n patul meu se-aşterne

Din abis răsare Luna,
Având rochia pătată,
Latră-ntruna ca nebuna,
Printre nouri cocoţată.

Mă trezesc în noaptea cruntă
Faţă-n faţă cu o hâdă,
Ce privirea şi-o încruntă
Şi începe, calm, să râdă.

Moartea-n patul meu se-aşterne,
Este văduvă bătrână
Şi mă roagă Doamne, Doamne,
Să mă culc cu ea pe-o rână.

Strâng în palme restul vieţii
Şi-mi sărut Moartea cu ură,
Poate voi mânji pereţii
Cu sânge şi cianură.

Zâmbetul dement îngheaţă,
Rătăcit la colţul gurii,
Moartea, foarte iubăreaţă,
Vrea să-şi etaleze nurii.

Inima tuberculoasă,
De atâta tuse seacă,
Bate tare, nu se lasă
Şi pe Moarte o îneacă.

Moartea-n patul meu se-aşterne
Şi îi dau un brânci din coate
Şi năpârca Doamne, Doamne,
Scoate coasa de la spate.

Sunt acoperit cu pudră,
Plouă cu extract de milă,
Praf sunt oasele-n clepsidră,
Viaţa-i filă după filă.

Creşte-un arbore din mine
Ce rodeşte amintire,
Doamne, bătrâneţea vine
Şi m-aruncă în neştire...

poezie de Ionuţ Caragea din Negru sacerdot (2008)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!