În mod vădit, podişul stâncos nu aparţinea nimănui. Cel mai apropiat sat se găsea doar la douăzeci şi unu de kilometri spre sud-vest. Primăria comunală, aşezată la zece kilometri mai jos în vale, vânduse clădirea şi un hectar de teren cuiva pe nume Tozgrec, în 1957. Vânzarea e înregistrată cum se cuvine; în ultima vreme, mai mulţi experţi au verificat autenticitatea documentului; i s-a analizat hârtia, scrisul primarului, cerneala socotelilor şi a ştampilei, spre a se ajunge la concluzia de nezdruncinat că totul era în regulă şi că Tozgrec plătise efectiv primarului incredibila sumă de o sută de dolari americani. Explică oare aceasta prosperitatea fără pereche a celor două sate de munte? Nimic nu le lipseşte oamenilor de acolo, ale căror pretenţii sunt de altminteri hotărât modeste. Din 1957, nimeni nu-şi aminteşte să se mai fi îmbolnăvit. Copiii, puţin numeroşi, sunt sănătoşi şi zdraveni, bătrânii, chiar la o vârstă foarte înaintată, nu dau semne de decrepitudine.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!