Cântul XIII

Nici n-apucase Nes a trece-acum,
când noi într-o pădure-ntram grozavă
ce n-avea nici un semn de nici un drum.

Iar frunza ei nu verde, ci bolnavă,
nu linse crengi, ci strâmbe şi-nnodate,
nu fructe-n pomi, ci numai spini şi-otravă.

Între Cornet şi Cecina-nfundate
păduri ca asta n-au, nici mai pustii
acei mistreţi ce-urăsc câmpii arate.

Aici au cuib spurcatele Harpii
cari, dând de ştire-amarul ce-o să-l paţă,
din insule-au gonit pe-ai Troiei fii.

Au aripi mari, dar de-om şi piept, şi faţă,
cu pene-un pântec larg şi gheare-având
şi-apururi plâng prin pomii făr' de viaţă.

– "Să ştii de-aicea, pân-a nu fi-ntrând,
că eşti acu-ntr-a văii-acea genune
ce-a doua e, şi fi-vei până când

pe-aprinsul prund piciorul ţi-l vei pune.
Deci cată bine şi vedea-vei stări
ce nu le-ai crede numai de le-aş spune."

Simţeam acum din orice parte-oftări,
dar nevăzând de unde-ar putea purcede,
stăteam un rob al mutei tulburări.

Eu cred că el credea că poate-aş crede
c-atâta vai un neam ar fi gemându-l
ce stă printre copaci şi nu se vede.

De-aceea-mi zise el: – "Un spin rupându-l
dintr-aste plante-ori de-unde-ţi este placul,
vedea-ţi-vei fals întreg în tine gândul."

Întinsei mâna deci şi-am rupt din cracul
cu foi o creang-a unui mare spine.
Şi-atunci: – "De ce mă rupi?", striga copacul,

şi-umplut de sânge negru ca din vine
din nou striga: – "De ce mă mai despoi,
or nici un simţ de milă n-ai tu-n tine?

Noi oameni fost-am şi-azi copaci cu foi;
de noi îns-ar putea mai mult să-ţi pese
chiar suflete de şarpe de-ar fi-n noi."

Cum vezi şi la tăciunii verzi adese
că arde-un căpătâi, iar altul geme
şi sfârâie prin vânt ce-ntruna iese,

cuvânt şi sânge-aşa-ntr-aceeaşi vreme
ieşea din trunchi; iar eu, lăsând să-mi cadă
ce-am rupt, stăteam ca omul ce se teme.

Şi-a zis Virgil: – "De-ar fi putut să creadă,
rănite duh, ce n-am voit să-i spui
ci-n versul meu putu-ntr-un loc să vadă,

el n-ar fi pus pe tine mâna lui.
Dar necrezutul fapt mă-mpinse-a face
prin el un act ce nici eu nu-l crezui.

Dar spune-i cine-ai fost ca să te-mpace
şi faima ta s-o-mprospăteze-altinde
în lumea-n care-i scris să iasă-n pace."

Iar el: – "Nu pot să tac, atât m-aprinde
frumosu-ţi grai, deci nu vă pară greu
că-n vorbe-acum puţin mă voi întinde.

La inima lui Frideric sunt eu
acel ce cheie-avui, şi-aşa cu-ncetul
ştiam să-ncui şi să descui cum vreu,

încât eu singur îi aveam secretul;
fidel purtat-am slujba cea regească
încât pieream de-atâta muncă, bietul!

Dar cutra cea tot trează să pândească
la curţi de regi cu ochi făr' de ruşine,
un viciu-al curţilor şi-o cium-obştească,

pe toţi cu vremea-i asmuţea pe mine,
şi-aprinşii-apoi aprinseră pe-August
că-n negru-abis căzui din culmi senine.

Crezând, cuprins de-acroare şi dezgust,
să-mi aflu-n moarte leac la dezonoare,
injust îmi fui eu cel de-a pururi just.

Şi jur pe-această nou-a mea-nchisoare
că nici un fel de-ofensă n-am adus
acestui rege demn de-orice onoare.

Şi-oricare dintre voi va merge sus
ridice-mi numele cel bun ce-mi zace
şi-acum de-a pizmei lovituri răpus."

Tăcu apoi puţin. – "Fiindcă tace",
mi-a zis Virgil, "ai vreme-acum, socot,
de vrei să ştii mai mult, să-ntrebi ce-ţi place."

Iar eu: – "Întreabă-l tu mai bine tot
ce crezi şi ştii c-a mea dorinţ-o-mpacă;
eu prea mă simt mişcat, şi n-am să pot."

Deci zise-aşa: – "Robite suflet, dacă
voieşti ca-n lume el cu drag să-şi puie
cuvântul pentru tine,-atunci să-ţi placă

să spui cum poate-un suflet să se-ncuie
într-ăşti copaci? Şi din prinsoarea lui
mai e putinţă de-a scăpa, sau nu e?"

Suflat-a trunchiul tare-atunci, şi-a lui
suflare-n glas se-ntoarse spre-a ne spune
şi-aşa ne-a zis: – "Pe scurt o să vă spui.

Pe-un suflet mânios, când îşi răpune
el singur al său trup ce-i fu copacul,
Minos, aci-ntr-a şaptea gură-l pune.

El cade-n crâng, nu unde i-ar fi placul,
ci-acolo unde-l azvârli destinul,
şi-aci-ncolţind, ca-n brazda lui alacul,

vlăstar el creşte şi devine spinul
pe care-l pasc Harpiile de foi
şi-i dau dureri, dar şi durerii-alinul.

Ca şi-alţii-ale lor spolii,-aşa şi noi
căta-le-vom, dar nu spre-a fi-mbrăcate,
că-i just să n-ai ce singur îţi despoi.

Aici le vom târî şi spânzurate
în crâng le vom avea, oricare ins
de propriu-i trunchi al umbrei turmentate."

Noi stam mereu la spin, cu capu-ntins,
crezând că vrea şi-altce să ne mai spună
când făr' de veste-un zgomot ne-a surprins

ca şi pe-acei ce simt ca pe-o furtună
venind mistreţu-n partea pe-unde stau
şi-aud şi câini, şi crengile cum sună,

şi iată-n stânga doi care-alergau
şi goi şi sfâşiaţi, fugind orbeşte
că-n crâng ei orice piedic-o sfărmau,

iar cel gonit: – "O, moarte-acum, soseşte!"
Dar celălalt, crezând că poate calcă
prea-ncet: – "O, Lan', aşa de voiniceşte

tu n-ai fugit la Toppo-n joc de halcă."
Şi poate-apoi, nemaisuflând uşor,
făcu un grup din trupul său şi-o salcă.

Ci-n urma lui tot câmpul fu un nor
flămând de negre şi de iuţi căţele,
părând ogari scăpaţi din lanţul lor.

Sărind au rupt bucăţi şi bucăţele
cu dinţii-n cel ce-ascuns în salcă fuse
şi triste membre-au dus în guri cu ele.

M-a prins atunci de-o mână şi mă duse
Virgil la salcia ce-n zadar plângea
prin crengi pe care sânge-acu le-umpluse.

– "O, Iacob da Sanct Andrea", el se bocea,
"ştiai, că-ntrând în mine, tot te-nhaţă,
de-ai fost trăind mişel, ce-i vina mea?"

Când ferm îi stete-apoi Virgil în faţă:
– "Tu, cel ce printre-atâtea răni cumplite
şi plâns şi sânge scoţi, ce-ai fost în viaţă?"

Iar el atunci: – "Oh, suflete venite
ca să vedeţi măcelul de ruşine
prin care-atâtea foi mi-au fost răpite,

să le-adunaţi sub tristul trunchi sub mine.
Eu fui din urbea cui Botezătorul
schimbatu-i-a patronul prim cu sine,

de-aceea primul cu-arta sa dă zorul
s-o bântuie mereu; şi-un rest ferice
de nu i-ar fi păstrat pe-un pod poporul,

acei ce-o reclădiră-n vremi propice
pe spuza dânsei, după huni rămasă,
degeab-ar fi muncit ca s-o ridice.

Eu furci mie-mi făcui în propria casă."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!