Tu cum cânţi stâncă

stâncă stâncă
câte patimi ai prins în firidele tale
câte doruri din picăturile care te-au rotunjit
ţi-au mulţumit de găzduire
apoi au muşcat fin tainul trupului tău

câte taine îţi răscolesc neputinţele stâncă
sub soarele miezului zilei sub apusul înflăcărat
stai goală ascuţită şi tandră
săruţi cu patimă firele de lumină
şi umbrele tale acoperă universul unei flori de colţ
unui gândac în căutarea poemului tău scris în vremuri vechi
unui şarpe întorcând pe toate feţele târârea
înainte să-şi ridice mândru capul
cu linia de foc a gheţii lui spre cer

negru lucios gândacul
păstrează între aripile lui răsăritul
până când apusul îi aprinde trupul într-un vers

stâncă stâncă
tu cum cânţi stâncă
atunci când firul de iarbă strecoară
bucuria înălţării întru iubirea Domnului într-un punct

nu e final nu este rupere
e doar o rescriere a tainei gândului stâncii
înainte de frângerea în arcul haosului
pentru arderea prelungă
a celei de-a şaptea lumânări înainte de naşterea Piramidei

poezie de Anne Marie Bejliu (14 octombrie 2013)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Votează! | Copiază!