Cioara

O întrevăd din sunet se repetând în ecou
Croa, croa... pe gri noros de cer de plumb pustiu,
În balans de-o acoladă pătând uni tablou
De-un negru pur, de-un straniu reamintind sicriu.

E doar alarma-n "single" ce se-nmulţeşte-n sute
Ce-acoperă văzduh şi auzul tot îl umple
Se coborând pe câmpuri cernitele cernute...
Până ce-un câine aleargă şi liniştea o rupe.

Pe-o ţambră cocoţată rămâne una-n urmă
Stând maiestuoasă-n fracu-i lucios din pene lise,
Cu ciocul gros, ochi ageri pe-un griu ce faţa-i curmă...
Cu expresia-i înţeleaptă din lumi trecute, închise.

E sigur mai bătrână ca mine, cred mă ştie
Că m-a-nvăţat să pot din vitregiri să fiu;
În ger pe viscol crunt să zbor, să cresc din glie
Ce-i searbădă la alţii... De-ai mei plină... ce-i ţiu.

Cât de frumoasă-i pana pe corpul longilin
Cu eleganţa-i sobră-n profund de înţelepciune
Arzând pân' la cărbune secol trăit din plin,
Înflăcărând răbdarea-i din sufletul-tăciune.

Privesc uimit semeaţa ce gândul mi-l citeşte
Şi-ntoarce cap de-o parte şi de alta, parc-ascultă
Ce-ar vrea să spun; de ştie de când timpul trăieşte?...
Şi mi se uită-n ochi cu geniul ei de ocultă!

E-atâta de frumoasă, că-i iarnă sau e vara,
În sobra-i pelerină... Misterioasa... cioara.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!