Sonetul 11

Lăuta mea, tu care-mi cânţi suspinul
Prieten fără pată sau eroare,
Tu ce-mi măsori adâncul ce mă doare,
De-atâtea ori mi-ai plâns amar destinul

Şi lacrimei ai resimţit veninul
Schimbându-te din mândră sărbătoare
În lung oftat pe coarda-ţi vuitoare
Când jalea mea îşi revărsa prea-plinul.

De-ţi cer să minţi tu te opreşti pe dată:
Tăcută tu, tăcută eu, tăcere
Dar, din nou suspinelor mă dărui

Prin cânt răspunzi tristeţilor şi iată
Le-ndur, iar sângele îl fac să spere
Un bun sfârşit şi dorului mă nărui.

sonet de Louise Labe din Sonete (1957), traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!