Ultimul soldat al sperantei

Nu voi uita ploaia... nu voi uita frigul, nu pot uita
De ziua rece, in care cautam prin taramuri pustii, nu pot uita haita,
De lupi negri ce aproape m-au incoltit
Daca nu erau a tale porti ce ma adaposteau chiar si de vantul ascutit.
Nu pot uita ziua in care totul a inceput, de clipa in care te-am vazut
Palat maret zidit din absolut!
M-ai adapostit de norii grei inzestrati sa ma blesteme
Dar nu m-ai lasat sa intru... ai lasat sa intre doar ale mele jertfite poeme.
Si am plecat, chiar daca o bucata din mine a ramas
La portile tale sperand ca poate intr-o zi un glas,
O regina, ma va chema inauntru
Ca rege sa-i fiu si sa domnim sub acelasi astru.
Am plecut, dar ti-am jurat ca ma voi intoarce
Cu o armata de soldati ai sperantei ce vor trece
De aceste porti, de aceste ziduri marete
Prin care as vrea sa trec dar sa ramana tot la fel de delicate.
O armata intreaga a plecat la razboi
Hotarati sa nu dea un pas inapoi si sa se intoarca acasa eroi
De pe frontul ce se intindea din sufletul tau
Pana la ochii caprui ce atata putere emanau.
Este un razboi fara arme
Dar care a facut atatea rani, atatea urme, atatea suflete a reusit sa sfarme.
Opriti de tine au murit soldatii armatei de speranta
Dar au murit frumos... caci se vor renaste odata cu lacrima ce iti va cadea pe fata.
A mai ramas unul, pe care nu l-ai omorat si nu l-a omorat nici chinul
Inainteaza incet si plin de rani spre palatul
Care spera chipul iubitei
Sa-i deschida poarte, ultimului soldat al sperantei....

poezie de Manuel Gabriel Danca (17 iunie 2011)
Adăugat de Manuel Gabriel Danca
Votează! | Copiază!