La luncile Soarelui

La luncile Soarelui
Florile dalbe de măr,
La fântâna corbului,
Grele ploi că au plouat,
Luncile ni le-au spălat.
Apoi soare-au răsărit,
Flori frumoase-au înflorit.

Fetele cum auziră,
După flori se pogorâră.
Le rupea şi le-alegea,
Luncile le sărăcea:
Cele mari cu braţurile,
Cele mici mai puţinele.

Când feciorii le văzură,
Pân' la ele de fugiră.
"Noroc bun" că le zicea
Şi de mână le prindea,
Şi în dor le dezmierda.
Da' pe fata ce mai albă
Un fecior aşa o-ntreabă:
- De eşti fată de măritat
Mă primeşti tu la peţit?

Fata-n faţă rumenea
Şi feciorului grăia:
- De când mama m-o făcut
A iubi eu n-am ştiut.
Apoi zic, să fi' fecior,
Cui i-oi spune al meu dor?
Că nu-i om pe-acest pământ
Să mă scoată din cuvânt,
Pe picior să mă calce,
Mâna-n sân să mi-o bage,
Faţa-mi albă să mi-o sărute,
Ochii-mi negri să se uite.

Cel fecior se minuna
Şi pe fată o-ntreba:
- Mă-ta unde te-o făcut,
De-a iubi n-ai învăţat?
Şi eşti dulce feciorilor,
Ca nucile coconilor,
Ca vinul bătrânilor.
Apoi fata-i răspundea:
- M-a făcut măicuţa mea
În strunguţa oilor,
Tot la câmpul florilor.

- Să fii, fată, bucuroasă
De colinda ast' frumoasă.
O-nchinăm cu sănătate,
Pe la gazde, pe la toate.
Colinduţa-i atâta,
Pe gazdă Domnul trăia'.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Votează! | Copiază!