Nu suntem păsări cântătoare

Vom putea vreodată să nu ne mai temem
şi să zburam lângă păsări
cu aripi pe care, din când în când,
mai picură sângele negru al zorilor?
Să nu mai fie spaima
de a rămâne necunoscuţi şi nerostiţi
de buze străine şi indolente.
Voi zbura lângă o ciocârlie
ea va cânta bucuria, eu o sa tac uitarea
respinsă de pământ şi de moarte
o viaţă ramasă pentru a cere
iertare, iubire şi hrană din voi
din toate chipurile strâmtorate în poze
prinse în momente ce se încăpăţânează să nu se repete.
Fiecare imagine e un mic cimitir
al zâmbetelor.
Am supărat mări şi munţi
neştiind să planez, am învăţat prăbuşirea
încă de când m-am prăbuşit din pântece.
Văzduhul nu mă ridică lângă ciocârlia mea sură
deşi mă hrănesc cu seminţe delicate de lacrimi
şi-mi înfig ghearele în solul ce nu mă ia
lipindu-mi-se pe tălpi ca o telegramă veche ce anunţă moartea unei mame
consemnând în cuvinte ce nu vei mai putea să vezi niciodată.
Presupuneri şi aluzii, zvonuri şi temeri
asta ne face oameni, asta suntem
o voce cam surdă
într-o pădure străveche
deasupra căreia zboară ciocârlii compătimitoare.

poezie de Diana Dancu (aprilie 2010)
Adăugat de Diana Dancu
Votează! | Copiază!