Nimfă îmbătrânind

Cuibul meu din pin
arareori îl mai părăsesc,
de când satirii
nu mai aruncă mici pietre
ademenindu-mă în iarba pădurii.
Ascult sturzul. La început de toamnă ce fac?

Cu câtă bucurie îmi priveam cândva
faţa din iaz, iar sânii
mi-i alintam cu sporită plăcere!
Imaginea picioarelor mele
arunca peste ape
scânteieri întrecând
sclipătul stelelor.

Câteodată înainte de zori
când faunii
dorm cu alte nimfe
anevoie cobor
pe asprul trunchi
şi iscodesc
pustiul pădurii.

Poate că un zeu îmbătrânit
mă caută din ochi-i slăbiţi
şi în taină
îmi face un semn.
Poate visam numai
şi acum aştept
tremurând în răsufletul zorilor.

poezie de Felix Braun din Poezia austriacă modernă (1970), traducere de Petre Stoica
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!