Nocturnă

Afară, noaptea îmbrăcată-n tragedie oftează,
O uriaşă văduvă agăţată de fereastra mea.

Camera...
Printr-un uimitor miracol al luminii şi-al focului
Camera mea e o grotă a aurului şi-a pietrelor preţioase:
Atât de catifelat e muşchiul, atât de groase tapiseriile;
Şi totul e plin de viaţă, şi-i cald, şi-i aşa plăcut...
Parcă aş fi-n interiorul unei inimi.

Acolo,-n alb, patul meu este imaculat şi vaporos
Ca o floare a inocenţei.
Ca spuma unui viciu!
Această noapte cerne insomnie;
Sunt nopţi negre, negre, care desconspiră
Trandafirii al soarelui...
În aceste nopţi negre şi, totodată clare, eu nu dorm.

Şi te iubesc, Iarnă!
Îmi închipui că eşti bătrână,
Îmi închipui că eşti înţeleaptă,
Cu un corp divin de marmură lustruită,
Purtând greutatea Timpului ca pe o mantie regală...

Iarnă, te iubesc, iar eu sunt primăvara...
Eu roşesc, tu ningi:
Asta pentru că tu cunoşti totul,
Asta pentru ca eu visez totul...

Astfel, noi ne iubim!...
Acolo,-n alb,
Pe patul meu imaculat şi vaporos ca o floare a inocenţei.
Ca spuma unui viciu!
Iarnă, Iarnă, Iarnă,
Noi cădem într-un tufiş de crini şi trandafiri!

poezie de Delmira Agustini, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!