Semn de întrebare

Vă ştiu prea bine, căci mă ştiu pe mine.
Cunosc şi luptele, dar şi orbirea
Prin care vi se-mpiedică menirea,
Când vă înghit mocirlele din sine.

Eu nu mai ţin demult cu omenirea
Şi-mi par, din ce în ce tot mai străine
Speranţele că n-aţi ajuns ruine —
Şi nu-mi reneg, nici mie, prăbuşirea.

Doar Dumnezeu mai simt că e valabil.
Să fie ăsta semnul de trezire,
Sau o să ne trezim, inevitabil,
Până la ultimul, din amorţire?

Să fie, oare, prea puţin probabil
Să lase Domnul, omul, la pieire?!

sonet de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Votează! | Copiază!