Chemarea

Din fotoliile moi, lângă căminul călduros nespus,
Unde-aţipem şi visam lângă flăcările entuziaste
Sau răscoleam jăraticul, privirile noastre
Abia sesizau soarele sau ploaia pământului balsam,
Niciodată ele nu s-au înălţat mai sus
De acest foc cuminte, parcă pe gânduri dus.

Însă-n seara asta am auzit o chemare,-un chiot,
Nişte bătăi cadenţate-n geam,
O voce-n aerul tăios – vântului supus
Şi-am simţit în păr răsuflarea unui intrus,
O văpaie-n noi: Ceva măreţ şi urgent a dat în clocot,
Ne-a pătruns în suflet şi-apoi s-a-ndepărtat. Şi-asta a fost tot.

Un înger al luminii sau al beznei? O şaradă?
N-a lăsat nicio urmă pe zăpadă,
Dar a rupt lanţul şi-a deschis deodată
Larg uşa, izbind-o de perete
Uşa aceea nu mai fi-nchisă niciodată;
Acum nu mai putem sta aici, ni s-a făcut sete.

Trebuie să ne ridicăm şi să plecăm îndată:
Afară lumea-i rece şi zburlită,
Întunecată şi-mpânzită
De mistere, de răutăţi, de contradicţii, nefericită;
Dar noi trebuie să plecăm îndată,
Deşi încă nu ştim cine ne-a cheamat în stradă
Şi nici ce urme vom lăsa mâine pe zăpadă.

poezie de Charlotte Mary Mew, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!