Regrete târzii

În care vis, şi-n care zare,
Se-ascunde tinereţea mea?
Şi de ce cu înverşunare,
Am şters sublimul ce-l avea?

Ce s-a 'ntâmplat cu primăvara
Şi cu-al ei cântec fermecat?
Şi cum de am numai povara,
Gândului negru, de ratat?

Un gând care acum mă doare
Fiindcă-i atât de-adevărat
Încât cu lacrimi prea amare,
Îmi amintesc cum am uitat

Să mângâi uneori o floare,
Sau să mă bucur de ce am,
Fără frustrări îngrozitoare,
Pe care-n suflet le simţeam.

De ce-am ales mereu doar spinii
Ce apăreau în calea mea,
În loc de zâmbetul luminii
Ce strălucea precum o stea?

Dar ochii nu puteau s-o vadă,
Pentru că înaintea lor,
Se aşezase o grenadă,
Ce se zbătea în amorsor.

Din vara dulce, aurie
Care sosea cu maci de dor,
Am cules partea sângerie,
Şi fulgerele dintr-un nor.

Dar toamna cea înverşunată
Cu frunze galbene şi vânt,
Sosi iar eu înfiorată,
Pierdeam uşor orice avânt

Fiindcă ştiam că mă priveşte
Cu ochi sticloşi de undeva,
Un frig care se tot zoreşte
Să-mi spună doar: - A fost cândva...

Şi iarăşi mă întreb retoric,
Şi singură îmi dau răspuns:
Că ne complacem în coleric
Când în orgoliu am pătruns.

Iar răul pe furiş apare,
Când binele îl alungăm,
Şi-apoi cu neagră disperare,
Mult prea târziu îl rechemăm.

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!