Cădeau florile de tei

cădeau florile de tei
în detaliul existenţei noastre.
albinele se împiedicau de letargicul gard
el, mereu sărit de metaforele hai-hui
şi de spaţialele erori ale umbletului.
rozul se dădea de-a dura
spre o lacrimă surpată
într-un început de melancolie.
eu mă credeam vedetă de cer
şi senzaţia întâii atingeri
silindu-mi unghiul într-o poziţie mai pură
din care să pot privi
complicaţia braţelor tale destulă,
imaginându-mi-le două telescoape
ce-mi aduc universul
de frunte cu mult mai aproape.

săream în clipe de altădată
şi-mi era frică să nu-ţi ridici piciorul
mai mult decât îl pot zări...
rochia ta să nu oprească obiceiul
de reverie al vântului
de tine îndrăgostit exact.

te căutam amănunţit
în alt cândva, văzându-te
cum porţi pe umeri, serile bătătorite
de tălpile tale când reversibil mergeau
la un altul străin.
tu, purtătoarea unor sâni puşi-n libertate
de febra arsă a mişcării,
dezlegaţi de solstiţiul
unei novice sunet întrerupt
pe o pauză de liră.

dădeam puţin ceasul înapoi
să am timp să număr păsările
până-n orizontul ectotrof
de care voiam să te însăilez
să fii numai a mea,
de nuanţa nerăbdării neiertată.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!