Nicicând nu-i prea târziu

N-am să contest c-ajungi târziu... La mine-n suflet s-a-nnoptat
Şi primitivă de-am să fiu, e pentru că te-am aşteptat.
Definitiv te voi iubi şi-n braţe am să te cuprind,
Acelaşi trup vom deveni şi dragostea am s-o aprind.

Voi fi scânteia de lumină – un vreasc de dragoste cerească.
Noi amândoi am fost de vină, că n-am numit un loc "acasă".
Să rupem de trecut tăcerea, îmbrăţişării să-i dăm glas,
Căci vine noaptea bătrâneţii şi... uite! Singuri am rămas.

Un zâmbet cald să ne-nvelească, s-avem acelaşi aşternut,
Şi a lavandă să miroase în fiecare început.
Acelaş vis fără urmări, fără sărut şi garanţii,
Ne mai alungă uneori în toamna-n care ai să vii.

Nu vrem! N-ar fi de contestat decât tăcerea unei vieţi,
Din care, uite-am evadat înspre apus de tinereţi!
Şi plânge Dumnezeu cu noi şi cumpăna-n extaz ne e,
Iar noi suntem atât de goi de trupuri şi de dragoste...

Suntem acum un singur gând, "avem o singură privire",
Un râu spre nicăieri curgând şi un crâmpei de nemurire.
Eu, tu, suntem şi vom mai fi, exemplul dragostei supreme,
Spre care îngeri vor nunti în ierni uitate şi rebele.

Până şi strângerea de mână ne este semn de întrebare...
E doar un vis uitat sub umbre pe-a infinitului cărare.
Că sunt doar eu, c-ai fost doar tu, sublimul clipei ne convoacă.
Am luat în grabă Teraflu, crezând că dragostea-i o joacă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!