Balada drumului

Pe drumul ce nici milă drumeţilor n-arată-
Chiar de ajungi pe el din orice colţ venind-
Era o fortăreaţă cu-o singură fereastră
Prin care se zărea o floare strălucind.

Acolo se opreau, preţ de doar două clipe,
Toţi călătorii vremii şi, spulberaţi de vânt,
Sperau, privind în sus, că tânărul principe
O vorbă le va spune, la ei binevoind.

Dar vântul şuiera prin crăpături de piatră
Tot îmbiind la drum cu ochii lui şireţi-
Nimeni nu mai credea că tânărul, vreodată,
Va odihni drumeţii ce vin şi trec inerţi.

Pădurea înghiţea în foşnetele-i line
Paşii pe care ei în urmă îi lăsau-
Nepăsătoarea-i frunză cădea peste oricine,
Nervurile ei seva în sol o transformau.

Ademeniţi de cale plecau îngînduraţi-
Sporovăind de floarea care părea că plânge-
Şi nu ştiau, sărmanii, în suflete-ntristaţi,
Că lacrimile ei nici drumul nu le stinge.

Dar zidurile aspre povestea o ascund:
Dintr-o iubire veche nimic nu a rămas...
Prinţesa stă la geam cu chipul ei rotund,
Iar prinţul, de pe drum, s-o cheme n-are glas...

Când zorile veneau, acoperind frunzişul,
Drumeţi nu mai erau pe calea ruginie,
Doar noaptea se iveau călcând iar grohotişul,
Scăldaţi de-a lunii rază-o floare sângerie.

Prin vremuri şerpuieste drumul ca o dorinţă,
Strângând în praful roşu menirea lui de drum...
Gândesc toţi călătorii, simţind ca o fiinţă,
Că fortăreaţa, drumul şi viaţa sunt un fum...

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Votează! | Copiază!