Trenul fără destinaţie

Te simt umblând prin mine
cu pas plăpând ca de copil
si mă uimeşte iarba-n care
timpul este cel umil...

De-acolo, tu urzeşti un vis
mai însetat decât deşertul,
iar când îl aşterni în palma mea,
îi leg pe gleznă, strâns, şiretul.

Mă ceri mireasă când şi când,
cu buze presărate-n sânge
de iasomie ruptă în furtuni,
a cărui jar, încă se răsfrânge...

Iar crucea care o am în suflet,
pe zi ce trece, e tot mai grea
şi tu o sprijini pe genunchi,
luându-i plânsul asupra ta.

Te pun inel pe-a mea făptură,
să luminezi ca soarele în lan de grâu
şi când al ploii bici mă va atinge,
curcubeu să mi te faci la brâu...

Ca să ne urmăm destinu'-n tihnă,
va trebui să-i dăm iubirii un tribut:
vom urca în trenul fără destinaţie,
chiar de viaţa ne va pune scut...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!