Noi, poeţii...

Noi cărăm cuvinte goale peste poduri de lumină
Şi le răsădim sub talpa cea mai grea a unor zei,
Ce-şi aruncă peste lume jumătăţile de vină,
Ca şi când peste poeme-ar fi stăpânii numai ei.
Noi cărăm munţii-n spinare şi pădurile pe frunte
Şi din mări facem oceane, lăcrimând în ploi de dor,
Sărutăm obraji de mame şi pe tâmplele cărunte
Aşezăm o frunză verde într-un vers nemuritor.

Legănăm pruncii, când sânii sunt suzete-nşelătoare,
Şi le îngânăm un cântec, panaceu pentru flămânzi,
Punem versuri peste rană, când amurgul vieţii doare
Şi pentru o dimineaţă şi o zi, plătim dobânzi.

Suntem liberi în poeme, să schimbăm cum vrem destine,
Moartea s-o linşăm în pieţe şi s-o ardem chiar pe rug,
Din duşmani să-mi fac prieteni şi să-i ţin pe lângă mine,
Şi tot binele din lume, doar cu ei, să îl conjug.

Noi, poeţii, spargem pietre, din nisip facem castele,
Oprim timpu-n loc la vamă, să ne păsuiască-un ceas,
Scormonim într-un mesteacăn, să înnobilăm inele,
Pentru nenuntiţii lumii, neiubiţii ce-au rămas...

Noi cărăm cuvinte goale şi tăceri fără răspuns,
Dar, povara, nu-i povară, ne e hrană-ndeajuns...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!