Toamnă, dulce vătămare...

Eşti frumoasă, Neiubito, ca un zâmbet de fecioară,
Ce îşi pleacă ochii minţii printre curioşi ce-ar vrea,
Să-ţi culeagă toată poama de pe ram în plină vară
Şi să-ţi bea virginitatea într-o ceaşcă de cafea.

Fluturi poalele în falduri, ce se mlădie alene
Pe-un picior cu talpa goală, mirosind a ruginiu,
Faci cu ochiul pohtei noastre, tremurând viclean din gene,
Amăgindu-ne cu toane de un roşu vişiniu.

Şi ce mov ne-mbie gura să muşcăm din fructe coapte,
Ce te-mbracă pentru nuntă. Ce aromă de gutui,
Ne învăluie trezirea, după cea mai lungă noapte,
Când, de nurii tăi, Zeiţo, încă suntem nesătui!

Că muşcăm flămânzi din tine, Preafrumoaso eşti de vină,
Când splendoarea defilează, dezgolită de ruşini!
Şi ne ameţeşti, Nebuno, cu mireasma-ţi de sulfină,
De călcăm de bună voie prin scaieţi şi mărăcini.

Şi, ce dulce vătămare ne mângâie asfinţirea
Verilor ce-şi plâng plecarea prin perdelele de ploi!
Deşi ştim, mâhnită Toamnă, că amurgul ţi-e menirea,
Nazurile ţi le frângem chiar în lacrima din noi...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!