Ţară de amărăciune

Plânge doina-n mine când pădurea moare,
Geme lanul galben că e înmâlit,
Păgubită-i pâinea, iar ţara mă doare
Când o văd sleită, parcă a bolit.

Duce sărăcia într-un sac în spate,
După ploi cu gheaţă ce au stors blestem,
Şi-i zdrelită-n tălpi, la genunchi, la coate,
Şi îi şterg din lacrimi... că moare, mă tem...

Îi sărut corvoada, o salt dintre pietre
Ce s-au prăvălit de pe stânci, prin vânturi,
O înfofolesc şi-o-ncălzesc la vetre,
Şi oftând şopteşte: "Bietele pământuri..."

În şuvoaie repezi ape hămesite
Îi răpeşte câmpuri, case şi săteni,
Şi-i pansez din răni, stângaci oblojite,
Şi ea tace-n mine târşâind buşteni.

E bolnavă ţara de amărăciune,
Şi îi stau alături, lângă ea albesc,
Şi îmi iau putere dintr-o rugăciune;
Când e-n suferinţă, eu mă prăbuşesc.

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!